o parere.

pauzele lungi si dese, cheia marilor succese.... sau nu?!
cred ca 4 din ultimele mele 6 postari incep cu aceeasi idee. aceea ca m-am puturosit si ca mi-am abandonat serios blog-ul. nu mai am scuze de genul,"n-am avut timp", "am facut alte lucruri destul de solicitante" sau "scriu la licenta", etc. in nici un caz! pur si simplu recunosc ca totul se traduce: "lipsa de idei". si am o perfecta degajare in a recunoaste asta. abia acum costat ca nu's asa de inteligenta, incat sa gasesc lururi noi de scris pe blog, in fiecare zi. deci nu sunt. poate ca blogu' nu este pentru mine. poate ca e prea complex ca eu sa pot tine pasu' cu el. eh, si aici intervine, perseverenta. si fix despre asta as vrea sa vorbesc astazi. despre acea perseverenta, ce te provoaca sa te comporti ca un "necunoscut" cunoscut doar ca sa-ti traiesti viata la intensitate maxima.
fix despre ea as vrea sa scriu azi. stiu ca nu are nici o legatura cu introducerea, dar nah, nu mi-am scris ideile inainte pe-o foaie, pur si simplu, au venit pe parcurs... revenim.
nu's eu initiatoarea "pudismului" la 21 de ani, dar nici sa-ti pui cenusa-n cap doar ca sa epatezi, sa retraiesti timpurile de mult apuse sau sa te faci "remarcat" prin tot felul de cacanarii.
bucurestiul este, dupa parerea mea, cea mai mare incercare pentru noi cei din provincie. pentru noi, cei care provenim dintr-un oras mic, cum ar fi orasul meu de exemplu, Calarasi. un oras in care toata lumea se cunoaste cu toata fumea, lipsit de posibilitati, unde iesirile, de orice natura iti sunt ingradite, pentru ca risti sa te vada un cunoscut si sa instiinteze imediat parintii si etc.
de ce asociez bucurestiul cu o incercare? pai pentru ca aici ti se intinde pur si simplu o tava cu tot felul de ispite si incercari in fata carora esti silit sa rezisti, sau nu :).
eu am o personalitate prea puternica sa ma las influentata de toate ispitele astea, dar se pare ca nu toata lumea e ca mine. si imi pare rau cand vad ca de fapt nu mai cunosc pe nimeni. n-as vrea sa fiu prea explicita, dar penru prima data in viata mea m-am simtit absenta si inexistenta intre atatia cunoscuti. e cel mai oribil sentiment sa constati dupa ceva timp ca de fapt nu ai nimic in comun cu cei cu care ai petrecut atata timp din viata ta. ma rog, cica polii opusi se atrag si se completeaza. ma indoiesc. polii opusi se distanteaza si se separa si fiecare merge pe drumul pe care si-l alege.
imi pare rau, dar chiar ma simt complet absenta pe langa atata lume pe care chiar credeam ca o cunosc, doar pentru simplu fapt ca in fiecare ora, zi, saptamana oscileaza din punct de vedere comportamental. asta e.
raman eu dezgustata.
fara sa par o frustrata sau o complexata :)... mentionez ca e doar... o parere!:)